Eram la baltă, cum se zice. Eu, “peştişorul” şi un amic comun care-l bătuse la cap de mult timp că ar vrea să vadă şi el cum e la pescuit. Toate bune şi frumoase. Ajunşi acolo, am început să despachetăm bagajele; eu mai mult pe cele cu mâncarea şi băutura, el pe cele ale lui. În privinţa asta, e destul de ciufut. Nu suportă să-i umble cineva printre lucruri. Aşa că, după o vreme, berea se odihnea la rece, cafeaua aburea pe măsuşă iar “băieţii” pescuiau în draci. Adică mai mult invitatul nostru, că bărbatu-meu, care “dădea” la peşte mare, cam şoma. Celălalt însă nu mai prididea cu scosul cărăşeilor, în chiote de veselie la fiecare nouă captură, în ciuda faptului că îi fusese atrasă atenţia că pescuitul e un sport silenţios. Aşa că pot spune că individul devenise cam enervant.
După ce-şi umple ăla o găleată de mărunţişuri, începe să-i dea cu tifla “peştişorului”.
-Ce tot zicei tu de pescuit! Credeam că-i mai greu! Uite câţi am prins deja…
Al meu, lejerement indispose, fuma tăcut, scrutând oglinda apei.
-Păi, la cât de multe povesteai tu despre pescuit, credeam că-i mai mult de tras, continuă ăla complet neinspirat. Când colo, uite, e de-ajuns să arunc cârligu-n apă şi sar pe el trei peşti deodată. Parcă-s sinucigaşi!… Tu, nimic, nimic? Asta e, nu prea te pricepi! concluzionează specimenul hăhăind gros.
“Peştişorul” se ridică tacticos, se apropie de el, îi ia undiţa şi, din trei mişcări, o strânge şi o bagă în husa ei, cu cârligul înfipt în plută, aşa cum se cuvine.
-Ce faci, bre? zice ăla, ofuscat. Îmi iei undiţa? Ţi-i ciudă că tu nu prinzi nimic şi eu… Sau îmi dai alta, pentru peşti mai mari, să-ţi dau clasă şi la ăia! opinează el sâsâind ca un gâscoi.
-Nu. Te învăţ doar să pescuieşti, replică bărbatu-meu râzând.
-N-am nevoie, că uite câţi peşti am eu, şi uite câţi tu, replică el plin de sine.
-Ba da, ai!
Şi se aşează pe scaunul pliant, aprinzându-şi tacticos o ţigară. Trece vreo jumătate de ora şi… nimic. Amicul începe să dea semne de nervozitate. După un timp, îi aduce aminte “peştişorului” că încă aşteaptă să i se dea ceva cu care să-şi poată continua distracţia.
-Păi, n-ai undiţă? îl întreabă soţiorul meu, cu o figură de îngeraş.
-De unde să am, nu mi-ai dat-o tu pe a ta?
Îmi pare rău că nu pot descrie faţa ăluia, care devenea pe timp ce trecea din ce în ce mai stacojie.
-Ah, deci n-ai undiţă, conchide “peştişorul”. Bun. Momeală ai?
-De unde dracu’ să am? izbucneşte tipul.
-Bănuiesc că nici cârlige şi alte alea, continuă bărbatu-meu implacabil. Nasol! Păi, vezi, amice, asta înseamnă să fii pescar! Să mergi la magazin ca să-ţi iei beţe, lansete şi mulinete potrivite pentru peştele pe care vrei să-l prinzi, să faci monturi corespunzatoare, să legi cârlige, să pregăteşti momeala, nada, să cumperi viermişori, să cauţi râme pe sub pietroaie, să ginesti un loc bun pe baltă, să plăteşti taxa… Asta-i 90% din pescuit! Dar fără ei, nu există nici ceilalţi 10%, adică peştele! No, sper că ai priceput ce înseamnă să pescuieşti. Acuma poţi lua înapoi undiţa aia, şi să nu-ţi mai aud gura până plecăm, că ai speriat tot peştele!
Uitati-va cu atentie PANA LA SFARSIT! O sa intelegeti de ce-mi vine sa-i pup pe ambii protagonisti ai actiunii! 
